Locuirea romana

Cetatea Noviodunum este situată în punctul „Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (în limba turca Cetatea Veche), la aproximativ 2 km de oraşul Isaccea, pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, de pe cursul său inferior.

Datorită poziţiei sale geografice, Noviodunum a avut un important rol strategic şi economic înaintea venirii romanilor, care s-a accentuat în perioada romană, romano-bizantină, medie-bizantină şi în evul-mediu.

Săpăturile arheologice de la Noviodunum au fost iniţiate în 1953 şi au continuat în anii 1955-1956, 1964, 1967, 1971-1973, 1976 de un colectiv condus de Ion Barnea, care a fost secondat de Bucur Mitrea, Niţă Angelescu şi Alexandru Barnea.

Descoperirile arheologice, din prima epocă a fierului, getică, elenistică, apoi păstrarea de către romani a numelui de origine celtică menţionat în unele surse literare, ne arată că aşezarea romană a suprapus una getică.

Odată cu anexarea teritoriului dintre Dunăre şi Mare – Dobrogea – la provincia Moesia Inferior în perioada împăratului Vespasian, Noviodunum îşi începe evoluţia economică, militară şi urbană, ca bază principală a flotei romane de la Dunărea de Jos - Classis Flavia Moesica - , şi sediu al altor unităţi militare (detaşamente ale leg. V Macedonica şi, după mutarea acesteia în Dacia, la Potaisa în 167, ale leg. I Italica, leg. XI Claudia şi al unităţii de Milites Primi Constantiniani), dar şi ca punct terminus al drumului militar şi comercial care traversa Dobrogea venind de la Marcianopolis şi care întâlnea aici drumul de limes, care urma malul drept al fluviului.

Recunoaşterea oficială a importanţei aşezării şi a statutului său este dată de ridicarea acesteia la rangul de municipium la sfârşitul sec. II p.Chr.

În epoca Dominatului, Noviodunum rămâne staţie importantă de flotă şi sediu al leg. I Iovia Scythica în a cărei sarcină cădea apărarea graniţei de nord a provinciei. Aici îşi avea în continuare sediul prefectul flotei de la Dunărea de Jos, numită acum Classis Ripae Scythicae.

Observaţiile din teren, însoţite de studiul de aerofotogrammetrie ne arată o fortificaţie de dimensiuni mari de cca. 350 x 250 m. La S şi E de cetate se întinde pe o suprafaţă mare, aşezarea civilă înconjurată de cu trei valuri de pământ cu şanţuri de apărare, iar dincolo de valuri până la 4-5 km distanţă se întind necropolele care aparţin diferitelor etape de locuire.

Toate aceste onservaţii, sunt suplinite de informaţii epigrafice care atestă o populaţie formată din militari, veterani şi civili romani sau greci, care redau dimensiunile şi importanţa uneia dintre cele mai importante aşezări din Moesia Inferior.

Astăzi, de-a lungul plajei se pot observa pe cca. 300 m şi o lăţime de cca. 15 - 20 m, ruinele dinspre N ale oraşului şi portului antic. Săpăturile arheologice de salvare de pe faleza Dunării, au stabilit „trei faze” de refacere a fortificaţiei. Totodată, s-a observat existenţa unor edificii importante – două thermae, locuinţe, o basilică şi zidul de incintă nordic prevăzut cu 7 turnuri de apărare semicirculare la exterior, dintre care două flancau o poarta sau o instalaţie portuară.

În anul 1995, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în programul de cercetare, reluarea cercetărilor arheologice de la Noviodunum. Proiectul de cercetare, a fost elaborat de V.H. Baumann şi urmărea în prima fază, raportul dintre aşezarea civilă delimitată de valurile de pământ şi cetatea cu zidurile de piatră, degajarea unor segmente din incinta de sud a cetăţii şi din edificiile intramuros. În a doua etapă, programul de cercetare, urmează să fie continuat de restaurare şi punere în valoare a edificiilor şi zidurilor descoperite.

Investigaţiile arheologice din ultimii ani zece ani s-au concentrat pe incinta de SE, unde au fost cercetate trei turnuri – Turnul Mare, Turnul de Colţ şi Turnul A – evidenţiindu-se mai multe faze constructive.

Cercetările efectuate în anul 2005 în zonele de E şi de V ale Turnului Mare, au dus la descoperirea unui şanţ şi val de pământ, care aparţin celei mai vechi fortificaţii de la Noviodunum, foarte probabil faza de pământ a castrului din sec. I p.Chr.

Potrivit descoperirilor arheologice, numismatice şi a surselor literare, oraşul a supravieţuit până la jumătatea secolului al VII-lea, cele mai târzii monede fiind de la împăratul Heraclios.

locuirea bizantina si medievala

Aşa cum precizam în textul referitor la locuirea romană, săpăturile arheologice de la Noviodunum au fost iniţiate în 1953 de un colectiv condus de Ion Barnea, care a fost secondat de Bucur Mitrea, N. Anghelescu, în primele campanii şi de Al. Barnea în urmatorele. Cercetările arheologice din perioadele sus menţionate, au vizat incinta nordică, care se află într-un continuu proces de distrugere, datorat acţiunii apelor Dunării.

Colectivul de cercetare de la Noviodunum a efectuat în anii 1964, 1967, 1970, 1971 şi 1973, o serie de sondaje pe incinta de est. De asemenea, în 1973 au fost efectuate cercetări şi pe incinta de sud.

În anul 1990, F. Topoleanu şi Gh. Mănucu –Adameşteanu au realizat o serie de săpături în aşezarea civilă din apropierea cetăţii. Cu această ocazie a fost identificată existenţa unui nucleu de locuire din secolul al XIII-lea, ce suprapune o necropolă, ce a funcţionat în secolele XII-XIII şi mai multe niveluri de locuire din secolul al XI-lea, care la rândul său suprapune coplexele de epocă romano-bizantină.

Cu excepţia câtorva rapoarte, rezultatele sondajelor şi cercetărilor arheologice au fost parţial publicate.

De aceea, informaţiile şi datele culese, se dovedesc inconsistente şi fără pretenţia de a lămuri importante aspecte din istoria unuia dintre cele mai importante puncte strategice şi economice din zona gurilor Dunării.

În anul 1995, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în programul de cercetare, reluarea săpăturilor arheologice de la Noviodunum.

Cercetarea aşezării civile din epoca medie- bizantină, a fost iniţiată în 1990 şi a fost continuată prin cele două secţiuni magistrale în anii 1995-1997 şi 2003.

Complexele, materialul arheologic recoltat, în special monedele, par să indice că locuirea din zona extra muros să se fi reluat la sfârşitul secolului al X-lea în acelaşi moment cu locuirea din cetate.

Investigaţiile arheologice au relevant existenţa unei aşezări deosebit de înfloritoare în secolul al XI-lea, marcată de distrugerile populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi şi cumani. Se pare că în urma atacului cumanilor din 1095, locuirea extra muros înceteză, zona fiind ocupată de o necropolă plană de inhumaţie, unde s-au practicat înmormântări în secolul al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. Locuirea în zonă este reluată în primele decenii ale secolului al XIII-lea, dar nu pentru o perioadă lungă de timp, datorită distrugerile provocate de tătari în 1242. Totuşi, cercetările arheologice din 2003 ne aduc argumente noi, că aşezarea civilă a continuat să fie locuită şi după 1242, până la cucerirea otomană de la începutul secolului al XV-lea.

Începând cu anul 1997, cercetările s-au concentrat asupra incintei de sud şi a zonei intra muros. Descoperirile prilejuite de aceste cercetări, au evidenţiat o depunere consistentă din secolele X-XV, depăşind pe alocuri 2-3m grosime, locuirea romană fiind surprinsă în câteva puncte Turnul Mare, Turnul de Colţ şi Turnul A, unde s-au descoperit mai multe monede şi tezaure monetare, dar şi o cantitate foarte mare de ceramică şi obiecte caracteristice acestei epoci.

În cetate şi în aşezarea civilă, au fost decoperite mii de monede, un număr mare de sigilii, obiecte de podoabă şi de cult, arme, piese de harnaşament, unelte, ceramică locală şi de import ce impresionează prin cantitate, calitate şi varietatea formelor. Se mai pot adăuga la aceste mărturii numărul mare de monede, sigilii şi obiecte, ce provin din descoperiri fortuite din zona cetăţii Noviodunum.

Toate aceste descoperiri, conturează imaginea unei aşezări cu caracter urban, fortificate, a cărei importanţă o detaşează net, din toate punctele de vedere, de celelalte centre dobrogene din secolele X-XV.