Locuirea romana

Cetatea Noviodunum este situată în punctul „Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (în limba turca Cetatea Veche), la aproximativ 2 km de oraşul Isaccea, pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, de pe cursul său inferior.

Datorită poziţiei sale geografice, Noviodunum a avut un important rol strategic şi economic înaintea venirii romanilor, care s-a accentuat în perioada romană, romano-bizantină, medie-bizantină şi în evul-mediu.

Săpăturile arheologice de la Noviodunum au fost iniţiate în 1953 şi au continuat în anii 1955-1956, 1964, 1967, 1971-1973, 1976 de un colectiv condus de Ion Barnea, care a fost secondat de Bucur Mitrea, Niţă Angelescu şi Alexandru Barnea.

Descoperirile arheologice, din prima epocă a fierului, getică, elenistică, apoi păstrarea de către romani a numelui de origine celtică menţionat în unele surse literare, ne arată că aşezarea romană a suprapus una getică.

Odată cu anexarea teritoriului dintre Dunăre şi Mare – Dobrogea – la provincia Moesia Inferior în perioada împăratului Vespasian, Noviodunum îşi începe evoluţia economică, militară şi urbană, ca bază principală a flotei romane de la Dunărea de Jos - Classis Flavia Moesica - , şi sediu al altor unităţi militare (detaşamente ale leg. V Macedonica şi, după mutarea acesteia în Dacia, la Potaisa în 167, ale leg. I Italica, leg. XI Claudia şi al unităţii de Milites Primi Constantiniani), dar şi ca punct terminus al drumului militar şi comercial care traversa Dobrogea venind de la Marcianopolis şi care întâlnea aici drumul de limes, care urma malul drept al fluviului.

Recunoaşterea oficială a importanţei aşezării şi a statutului său este dată de ridicarea acesteia la rangul de municipium la sfârşitul sec. II p.Chr.

În epoca Dominatului, Noviodunum rămâne staţie importantă de flotă şi sediu al leg. I Iovia Scythica în a cărei sarcină cădea apărarea graniţei de nord a provinciei. Aici îşi avea în continuare sediul prefectul flotei de la Dunărea de Jos, numită acum Classis Ripae Scythicae.

Observaţiile din teren, însoţite de studiul de aerofotogrammetrie ne arată o fortificaţie de dimensiuni mari de cca. 350 x 250 m. La S şi E de cetate se întinde pe o suprafaţă mare, aşezarea civilă înconjurată de cu trei valuri de pământ cu şanţuri de apărare, iar dincolo de valuri până la 4-5 km distanţă se întind necropolele care aparţin diferitelor etape de locuire.

Toate aceste onservaţii, sunt suplinite de informaţii epigrafice care atestă o populaţie formată din militari, veterani şi civili romani sau greci, care redau dimensiunile şi importanţa uneia dintre cele mai importante aşezări din Moesia Inferior.

Astăzi, de-a lungul plajei se pot observa pe cca. 300 m şi o lăţime de cca. 15 - 20 m, ruinele dinspre N ale oraşului şi portului antic. Săpăturile arheologice de salvare de pe faleza Dunării, au stabilit „trei faze” de refacere a fortificaţiei. Totodată, s-a observat existenţa unor edificii importante – două thermae, locuinţe, o basilică şi zidul de incintă nordic prevăzut cu 7 turnuri de apărare semicirculare la exterior, dintre care două flancau o poarta sau o instalaţie portuară.

În anul 1995, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în programul de cercetare, reluarea cercetărilor arheologice de la Noviodunum. Proiectul de cercetare, a fost elaborat de V.H. Baumann şi urmărea în prima fază, raportul dintre aşezarea civilă delimitată de valurile de pământ şi cetatea cu zidurile de piatră, degajarea unor segmente din incinta de sud a cetăţii şi din edificiile intramuros. În a doua etapă, programul de cercetare, urmează să fie continuat de restaurare şi punere în valoare a edificiilor şi zidurilor descoperite.

Investigaţiile arheologice din ultimii ani zece ani s-au concentrat pe incinta de SE, unde au fost cercetate trei turnuri – Turnul Mare, Turnul de Colţ şi Turnul A – evidenţiindu-se mai multe faze constructive.

Cercetările efectuate în anul 2005 în zonele de E şi de V ale Turnului Mare, au dus la descoperirea unui şanţ şi val de pământ, care aparţin celei mai vechi fortificaţii de la Noviodunum, foarte probabil faza de pământ a castrului din sec. I p.Chr.

Potrivit descoperirilor arheologice, numismatice şi a surselor literare, oraşul a supravieţuit până la jumătatea secolului al VII-lea, cele mai târzii monede fiind de la împăratul Heraclios.